It is the cache of http://www.sferapoliticii.ro/sfera/163/art08-Gabor.php. It is a snapshot of the page. The current page could have changed in the meantime.
Tip: To quickly find your search term on this page, press Ctrl+F or ⌘-F (Mac) and use the find bar.

 Sfera Politicii

 





Teorie şi ideologie politică


Multiculturalismul liberal1

ALEXANDRU GABOR
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
Multiculturalism is the most recent member of political theory family and also the most contested across Western Europe. Four prime ministers publicly acknowledged the failure of „multikulti” and this contrast with the initially broad consensus in political theory on multicultural policies. Usually multiculturalism is associated with the communitarianism but there are three distinct types of justification for multiculturalism, namely the postcolonial, the communitarian and the liberal one. The article deals only with the evolution of liberal defense of multiculturalism in the political theory of William Kymlicka. Although his „liberal culturalism” became gradually more sophisticated, historic and specific circumstances of Eastern and Central Europe limit the scope of multicultural policies in this area.

Keywords: ethnocultural justice; societal culture; liberal culturalism; minority rights; cultural rights


Liberalismul clasic a fost asociat, începând de la Alexis de Toqueville şi J.St. Mill, cu tema tiraniei majorităţii. Ideea centrală a fost că pledoaria liberală, pe lângă valorile clasice ale puterii limitate, constituţionalism, separarea puterilor în stat, resorturile filosofice fundamentale de întemeiere (doctrina drepturilor naturale, utilitarism, teoriile contractualiste), necesită completări şi amendamente chiar în cazul unei puteri democratice, unui sistem în care, după cum precizează J.St. Mill în Despre libertate, „guvernarea este totuna cu poporul”. O ordine instituţională edificată pe regulile majorităţii poate constrânge în diverse feluri, fie la nivel societal, fie prin reguli juridice. Deşi termenul corelativ era cel de „protecţie a minorităţii”, acesta a fost situat într-un registru al secundarului şi nereceptiv la „culoarea” etnică în scrierilor celor doi autori. Pentru liberalii clasici, adesea naţionalişti, problema grupurilor nu era importantă. Cel mai adesea teoria politică asociată cu receptivitatea la grupuri şi diversitate culturală este „politica recunoaşterii”, respectiv filonul comunitarian, şi mai puţin versiunea aşa-numită postcolonialistă sau reflecţia liberală2.

Tirania majorităţii era înţeleasă în relaţie cu suprimarea individualităţii, cu alte cuvinte o ameninţare a individualismului moral şi ontologic la care liberalismul clasic şi modern subscriu. Cu toate acestea, raportul dintre majorităţi şi minorităţi a preocupat gândirea politică liberală după Primul Război Mondial şi a cunoscut un declin după Războiul Al Doilea Mondial, urmare şi a traumelor secolului XX şi a elaborării de „norme” sensibile la rasă şi etnie3.

În liberalismul modern, ancorat în tradiţia drepturilor naturale şi a neutralităţii axiologice, s-a presupus că universalitatea şi afirmarea consecventă a drepturilor individuale nu impune garanţii suplimentare pentru drepturile minorităţilor. Libertatea de asociere, de exprimare, a conştiinţei constituie, pentru fluxul liberal de adâncime, instrumente necesare şi suficiente pentru protecţia atât a indivizilor, cât şi a minorităţilor. Aşa cum remarcă în numeroase rânduri William Kymlicka, poziţia a fost similară perspectivei asupra religiei. Statul liberal nu trebuie să încurajeze sau să discrimineze între planurile de viaţă în raport cu transcendenţa dacă acestea nu afectează drepturile şi libertăţilor altor indivizi. Într-o societate liberală pot coexista şi coopera paşnic atei, liber-cugetători, agnostici, creştini, musulmani, mozaici, radicali şi moderaţi, secte cu un prozelitism fervent sau nu etc. În acelaşi siaj, statul liberal nu trebuie să discrimineze sau să încurajeze şi nu trebuie să stipendieze grupurile intermediare, planurile lor de viaţă, eforturile lor comune de a promova anumite valori şi politici. Arhitectura societăţii liberale este una flexibilă, dialogică, care permite şi stimulează ca propunerile legitime şi concurente ale diverselor grupuri să se transpună în practică, să parcurgă drumul de la teoria ideală la acţiunea politică.

Fluxul de adâncime liberal, inclusiv versiunile sale egalitariste, şi argumentele sale etice şi politice privind minorităţile nu au fost chestionate, cel puţin până la apariţia disputei dintre comunitarieni şi liberal-rawlsieni. Una din obiecţiile adresa teoriei dreptăţii ca echitate, anume reacţia comunitarienilor privind conceperea sinelui de J. Rawls, a constituit şi punctul de plecare al unei reconstrucţii liberale diferite, una care reuşeşte să acomodeze drepturile minorităţilor într-un cadru individualist – teoria multiculturalismului liberal a lui Will Kymlicka. Este important de subliniat cadrul individualist întrucât justificările alternative se abat de la acest principiu şi, în al doilea rând, astfel, propunerea este imună faţă de disputa aprinsă privind tensiunea dintre drepturi colective şi drepturi individuale.

Teoria liberală a lui Kymlicka a integrat o nouă raportare faţă de comunitate şi cultură, încercând să arate că liberalismul are un răspuns adecvat criticilor comunitariene. Acestea au vizat fie faptul că liberalii concep sinele ca dezrădacinat, „depărtat de rolurile şi relaţiile sociale, exagerând astfel capacitatea noastră de a face alegeri libere şi valoarea lor”, fie că „abilitatea noastră [de a face alegeri] poate fi exercitată şi dezvoltată doar într-un anume context social şi cultural”4. Ceea ce a debutat ca o repliere teoretică liberală pentru a răspunde obiecţiilor comunitariene şi pentru a suplini „vacuumul teoretic”, respectiv defazarea dintre teorie şi practica politică occidentală, întregind astfel spectrul liberalismului egalitarist, a devenit treptat o rafinată teorie a interesului liberal pentru cetăţenie multiculturală, comunităţi şi drepturi ale minorităţilor.

Pledoaria liberală a lui Kymlicka pentru drepturile minorităţilor a fost distilată în reprize succesive, prima fiind Liberalism, Community and Culture. Conceptul cardinal ce străbate această scriere este cel de apartenenţă culturală iar întrebarea corelată este: „există vreun interes pentru apartenenţa culturală ce impune o recunoaştere independentă într-o teorie a dreptăţii?”5. Anterior subiectul fusese privit în termenii legilor de segregare pentru afroamericani şi, drept urmare, idealul unei constituţii „neutre faţă de culoare” trecea drept consens al teoriei politice şi soluţie pentru compensarea injustiţiilor trecute. Afinităţile recunoscute explicit în argumentare sunt J.Rawls şi R.Dworkin: „teoriile liberale pentru drepturi şi resurse egale într-un stat-naţiune pot fi folosite pentru a proteja statutul special al minorităţilor culturale în statele cultural-plurale”6. Autorul distinge între comunitatea politică şi cea culturală, reţinând două note definitorii pentru cea din urmă, anume ea este „cadrul în care indivizii îşi formează şi îşi revizuiesc scopurile şi idealurile”, iar descriptiv aceasta se identifică cu indivizii care au aceeaşi limbă, cultură şi istorie.

Argumentul central pentru acomodarea drepturilor culturale în teoria liberală foloseşte cadrul rawlsian: între bunurile „primare” sursele respectului de sine sunt importante şi configurează planurile fiecăruia de viaţă, însă înţelegerea şi evaluarea diverselor stiluri de a trăi viaţa este o funcţie a normelor, culturii şi tradiţiei împărtăşite. Alegem şi construim propriile istorii personale „situându-ne în poveşti narative, adoptând roluri care ne-au marcat prin valoarea lor, ce merită să fie trăite”7. Astfel „structura culturală” are o însemnătate aparte pentru teoria liberală, întrucât indivizii „devin conştienţi într-un mod vibrant de opţiunile avute la dispoziţie şi pot examina în mod inteligent valoarea lor” în mai mare măsură dacă moştenirile culturale sunt bogate şi protejate. Contextul cultural defineşte alegerile noastre şi nu e nimic incompatibil din punct de vedere liberal ca societăţile în care trăim să ofere membrilor grupurilor culturale o listă cât mai extinsă de viziuni asupra planurilor de viaţă, dat fiind că politicile de formare a statului-naţiune au impus, de obicei, viziunea majorităţilor prin politici de asimilare şi omogenizare culturală. Marginalitatea grupurilor fără reprezentare politică şi resurse pentru a-şi apăra zestrea şi identitatea culturală trebuie acum compensate pentru injustiţiile trecute, însă există o condiţionare a anumitor factori istorici – nu orice grup poate pretinde drepturi culturale.

Liberalism, Community and Culture părea un nou membru al familiei liberalismului egalitarist – argumentele lui Kymlicka nu se îndepărtează mult de concepţia dreptăţii ca egalitate de resurse a lui R. Dworkin şi teoria bunurilor primare rawlsiană, la care Kymlicka adaugă apartenenţa culturală, însă un membru relativ suspect. Interesul liberal pentru cultură putea trece drept alternativă la mai vechea preocupare cu origini marxiste privind suprastructura sau hegemonia culturală teoretizată de gramscieni, însă teza sa reprezintă o cotitură pentru teoria liberală. Autonomia individuală este valoarea liberală care impune interesul teoriei pentru contextul şi apartenenţa culturale. O teorie liberală consecventă solicită ca alegerile indivizilor să ţină seama de moştenirea şi diversitatea culturală, şi este consistentă cu acest lucru. Astfel se pregăteşte pasul de la noninterferenţă şi neutralitatea clasică la o perspectivă pozitivă de protecţie a identităţii grupurilor culturale.

Argumentul lui Kymlicka reia într-o formă diferită experimentul mental al „testului invidiei”, propus de R. Dworkin în teoria dreptăţii ca egalitate de resurse8. Să presupunem că două vase civile de dimensiuni diferite, unul foarte mare, altul mic, naufragiază pe o insulă, asemenea situaţiei ipotetice dworkiene, şi pentru o licitaţie cât mai uşoară aceştia intră ofertele pentru resurse sociale prin computer, fără a părăsi nava. La sfârşitul licitaţiei cele două grupuri descoperă că preferinţele lor sunt mai degrabă izomorfe: în fiecare grup, un procent doreşte o viaţă contemplativă, al procent similar vrea o viaţă antreprenorială etc. Toate resursele sunt licitate însă la debarcare fiecare constată că, din pricina unei erori a calculatorului, cele două grupuri sunt de naţionalităţi diferite. Grupul minoritar este într-o poziţie dezavantajată: „ei sunt constrânşi acum să îşi continue planurile de viaţă într-o cultură străină, e.g. în munca aleasă, şi, când suprastructura statului va fi construită, în jurisdicţii, şcoli şi adunări legislative”9.

Obiectul „invidiei” membrilor din grupul restrâns nu este constituit de resursele sociale licitate, ci este comunitatea culturală în care vor fi nevoiţi să trăiască. Dacă adoptăm criteriul rawlsian că resursele să se distribuie în conformitate cu alegerile fiecăruia şi nu după criterii arbitrare din punct de vedere moral, precum înzestrările naturale sau mediul social, atunci în experimentul mental propus de Kymlicka este încălcată cerinţa egalităţii. Răspunsul liberal pentru statele cu pluralism cultural trebuie să fie, în viziunea lui Kymlicka, drepturi cu statut special pentru minorităţile culturale, însă nu în mod nediscriminat. Spre exemplu, dreptul unei minorităţi culturale de a avea şcoală în propria limbă nu poate fi finanţat prin resurse publice, însă ea are dreptul să folosească propriile resurse pentru acest scop. Concluzia discuţiei este următoarea: „vulnerabilitatea culturilor minorităţilor este o problemă de circumstanţe, nu de alegere (...) teoria egalităţii solicită ca membrii minorităţilor să nu suporte costurile acestei protecţii”10.

Dacă prima carte a teoreticianului canadian oferea, în primul rând, o perspectivă liberală asupra comunităţii şi culturii, următoarea sa scriere Multicultural Citizenship sublinia din subtitlu intenţiile autorului: „o teorie liberală a drepturilor minorităţilor”. Poziţia clasică liberală în raport cu identitatea etnică, exemplificată de J.Glazer prin sintagma „o neglijenţă benignă”, i.e., statul liberal neutru nu trebuie să împiedice exprimarea unor ataşamente culturale particulare, însă nici nu trebuie să le promoveze, poate fi completată de o teorie care să „explice că drepturile minorităţii pot coexista cu drepturile umane (individuale şi universale, n.m.) şi cum drepturile minorităţii sunt limitate de principiile libertăţii individuale, democraţiei şi dreptăţii sociale”11. Câteva dintre delimitările terminologice din Multicultural Citizenship sunt nemijlocit relevante pentru studiul de faţă şi eşecul politicilor multiculturale. Este relevant, probabil, că ignorarea distincţiei dintre state multinaţionale şi polietnice şi, în al doilea rând, omiterea diferenţierii între drepturi colective ca „restricţii interne” şi „protecţii externe” a condus la politici adresate grupurilor etnice dincolo de cadrul liberal. Cu alte cuvinte, politicile adresate grupurilor au tolerat practici ale restricţiilor interne iliberale. Cea mai convingătoare expunere în acest sens aparţine, în opinia mea, lui Ayan Hirsi Ali12. De asemenea, tipologia drepturilor minorităţilor este importantă: a) drepturi de autoguvernare; b) drepturi polietnice; c) drepturi de reprezentare socială. Prin „drepturi politetnice” Kymlicka înţelege „sprijin financiar şi protecţie legală pentru anumite practici asociate cu anumite grupuri etnice sau religioase”13. Drepturile culturale intră în această categorie şi voi expune succint progresul argumentării faţă de pledoaria anterioară.

Spre deosebire de Liberalism, Community and Culture, unde conceptul principal era cel de apartenenţă culturală, în Multicultural Citizenship, centralitatea revine ideii de cultură societală, definită ca o cultură ce „oferă membrilor săi moduri de viaţă pline de sens (meaningful) pentru tot înseamnă activitatea umană, incluzând viaţa socială, educaţională, religioasă, recreaţională şi economică, atât în sfera publică, cât şi în cea privată”14. Totodată, dacă în prima sa scriere teoria lui Kymlicka părea o dezvoltare consecventă a premiselor lui J.Rawls şi R.Dworkin, în Multicultural Citizenship se constată o distanţare critică faţă de R.Dworkin şi redescoperirea unor idei neexplorate din teoria dreptăţii ca echitate.

Paşii intermediari ai argumentării conţin trei susţineri: valoarea liberală a libertăţii de alegere solicită anumite precondiţii culturale, alegerea individuală este conexă apartenenţei la propria (italice în original) cultură a unui individ şi oamenii au legături profunde cu propriile culturi. Ultima dintre ele pare o presupoziţie despre natura umană pe care Kymlicka o argumentează invocându-l pe J.Rawls. Filosoful canadian preia ideea rawlsiană că „legăturile culturale sunt de obicei prea puternice pentru a te dispensa de ele, iar acest fapt nu poate fi regretat” şi afirmă că a renunţa la limba şi istoria individuală este un „jurământ de a trăi în sărăcie neîntrerupt”. Apoi modifică statutul epistemic acestei idei şi spune că este un „fapt”, ilustrându-l cu experienţa provinciei Quebec. Voi reveni asupra acestui şir de inferenţe pentru că este fundamental pentru concluzia capitolului: „liberalii trebuie să recunoască însemnătatea apartenenţei indivizilor la propria cultură societală datorită rolului avut în configurarea alegerilor pline de sens şi în sprijinul identităţii de sine”15.

La sfârşitul anilor ’90 această versiune a liberalismului, care denunţă „mitologia” neutralităţii statului şi acomodează într-o măsură tot mai extinsă drepturile minorităţilor, devine platforma dreptăţii etnoculturale, integrată într-o familie nouă de idei, cea a„culturalismului liberal”. Această poziţie, de la care se revendică şi Kymlicka, susţine că: „Statele liberal-democratice nu trebuie să susţină doar setul obişnuit de drepturi comune (...) Ele trebuie să adopte şi diferite drepturi sau politici specifice unui anumit grup cu scopul de a recunoaşte şi integra identităţile şi necesităţile distincte ale grupurilor etnoculturale”16. Culturalismul liberal este genul proxim şi pentru multiculturalismul liberal, şi pentru naţionalismul liberal şi grupează în jurul lui gânditori liberali sceptici că idealul neutralităţii etnoculturale a rămas în picioare după o serie de critici. Eterogen, cu ramificaţii şi disensiuni interne majore, culturalismul liberal se întemeiază fie importanţa respectului pentru identitate (Wibren vad der Burg, Yael Tamir, Chaim Gans, David Miller, Jeff Spiner), fie pe rolul instrumental al apartenenţei culturale, fie pe valoarea intrinsecă a diverselor culturi (Albert Musschenga). Afinităţile acestor gânditori pleacă de la premisa comună că trebuie stabilite cadrul şi implementarea drepturilor culturale, şi mai larg, a celor colective, treapta recunoaşterii acestora fiind deja depăşită.

În tipologia principalelor stadii referitoare la drepturile minorităţilor, poziţiile culturalismului liberal s-ar clasa, după Kymlicka, într-un fel de al doilea val, însă cea mai recentă perspectivă teoretică priveşte drepturile culturale ca model al „construirii naţiunii”. Întrebarea, fireşte retorică, a teoreticianului canadian este: „dacă majoritatea se poate angaja în mod legitim în construirea naţiunii, de ce nu ar putea să o facă şi minorităţile naţionale şi mai ales cele care au fost incorporate involuntar într-un stat mai mare?”17. Fireşte, aici punctele de convergenţă cu naţionalismul îl determină pe autor să precizeze limpede graniţele unui naţionalism legitim şi acceptabil, anume cel limitat de principiile liberale - interzicerea purificării etnice, violarea drepturilor omului, privarea de cetăţenie etc. Ulterior, potenţialul pericol de a induce confuzii şi de a alimenta mişcări iliberale, îl arată şi mai riguros în definirea notele specifice naţionalismului liberal: absenţa coerciţiei, toleranţa, o definiţie mai deschisă a comunităţii naţionale, o definiţie mai restrânsă a identităţii naţionale, nonagresivitatea, i.e. respingerea politicilor de asimilare18.

Ceea ce iniţial părea o erezie, tema drepturilor culturale şi a dreptăţii etnoculturale, a devenit în lipsă de adversari un quasi-consens. Motivele sunt legate de practica statelor multinaţionale care păreau să aplice cu succes politici multiculturale, şi, în al doilea rând, de circumstanţe istorice specifice. Eflorescenţa tratatele internaţionale cu prevederi asupra drepturilor minorităţilor (Declaraţia Drepturilor Minorităţilor Naţionale, OSCE, 1991, Declaraţia Drepturilor Persoanelor Aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice ONU, 1993), Convenţia Cadru pentru Drepturile Minorităţilor Naţionale CE, 1995) poate fi interpretată şi ca fiind reflexul prudent, european şi internaţional, faţă de renaşterea democratică a Europei Centrale şi de Est, cu toate conflictele etnice mocnite, ceea ce Adam Michnik a numit „demonii trecutului” cu referire la naţionalismele iliberale din perioada interbelică. Naţionalismul gregar şi violent al primei decade după 1989 a fost lungă vreme prima îngrijorare legată de soarta democratizării şi stabilităţii zonei ex-comuniste. Nu este întâmplător că pe agenda decidenţilor est şi central-europeni problematica drepturilor minorităţilor aştepta fie şi numai compromisuri temporare.

Lista criticilor aduse legitimităţii şi instituţionalizării drepturilor asociate multiculturalismului este prea bogată pentru a fi sintetizată în câteva rânduri, de la tensiunea dintre drepturi individuale şi cele colective, la acuzaţii de inconsistenţă, reducţionism, temeri legate de valoarea coeziunii şi armoniei sociale.

Însă W. Kymlicka instanţiază un tip de reflexivitate care fascinează prin modul de a recepta obiecţiile – una dintre cele mai noi cărţi editate de filosoful canadian explorează critica recentă adusă multiculturalismului, anume că există „un schimb” între politicile multiculturale şi politicile bunăstării, cu alte cuvinte că aceste politici „erodează încrederea interpersonală, solidaritatea socială şi coaliţiile politice ce susţin redistribuirea”19. Acoperind 23 de ţări, analiza comparativă empirică din Multiculturalism and the Welfare State, editată de W. Kymlicka şi B.Keith este pilduitoare pentru reflecţia politică contemporană. Analiza comparativă coordonată de cei doi arată că ipoteza „eterogenităţii”, aşa cum e numit acest presupus joc de sumă nulă între politicile multiculturale şi politicile redistributive, nu se susţine iar dovezile în favoarea ei nu sunt concludente. Rămâne o întrebare dacă recentele evoluţii economice păstrează validitatea acestor concluzii.

Alte obiecţii sunt, într-un sens, mai semnificative şi voi expune o dispută internă importantă, întrucât semnalizează tipul de liberalism pe care Kymlicka îl profesează. Apoi voi formula două critici alternative faţă de teoria lui Kymlicka. Imediat după apariţia Liberalism, Community and Culture, în clasica revistă Political Theory a avut loc o dispută între Chandran Kukathas şi W. Kymlicka, pornind de la articolul primului, Are There Any Cultural Rights?, un comentariu critic şi minuţios al teoriei incipiente a lui Kymlicka. Problema ridicată de Kukathas este că idealul autonomiei şi al alegerii individuale nu este omniprezent în diversitatea culturile cercetate, aşadar teoria drepturilor culturale implică „mai degrabă interferenţa decât protecţia”20. Preopinentul supune atenţiei cazul indienilor Pueblos şi al indienilor americani, care fie preţuiesc mai mult normele religioase, în dauna alegerii individuale „pline de sens” (meaningful în original) fie, respectiv, doresc să fie lăsaţi în pace. Contextul mai larg al întrebării este următorul: care este răspunsul liberal pentru comunităţile iliberale?

Aici cei doi se despart în sensul că poziţia de acceptare a comunităţilor iliberale i se pare perfect legitimă lui Kukathas, în vreme ce Kymlicka consideră că aceste comunităţi trebuie „liberalizate”, însă gradual şi nu coercitiv. Este o temă recurentă în scrierile lui Kymlicka, iar ea sugerează că scala normativă cu care se impune să judecăm comunităţile, de orice fel, este cea liberală. Această idee, la rândul ei, a fost criticată de Bhikhu Parekh deoarece „ar trebui să presupunem că valorile liberale oferă o bază satisfăcătoare pentru dreptate în relaţiile etnoculturale”21. Răspunsul a fost că orice soluţie presupune dialog şi că este ilegitim din punct de vedere liberal să impui valori liberale.

Pe de altă parte, argumentele lui Kymlicka pot fi chestionate în cadrul asumat, cel liberal, fără a-i ataca pilonii construcţiei, precum Parekh. În mod limpede, argumentul celui de-al treilea stadiu al evoluţiei răspunsului liberal la diferenţe culturale are o supoziţie manifestă: putem fi de acord că atât majoritatea, cât şi minoritatea are dreptul la construcţie identitară, mai mult, pentru statele moderne, aceasta este obişnuinţa, însă aici asumăm că minoritatea are resursele să facă acest lucru. Astfel însă nu spunem nimic în plus faţă de ideea că oricine are dreptul egal la construcţia identităţii, indiferent de circumstanţe. Or, firul inferenţelor anterioare la Kymlicka sublinia tocmai acest lucru, că deseori minorităţile nu sunt capabile să se autoorganizeze şi să gestioneze problemele propriei moşteniri culturale. Argumentul este limitativ întrucât este adecvat doar acelor minorităţi cu potenţial acces la resurse, iar aici Kymlicka se poate referi la grupurile etnice, prospere economic din vestul Europei.

În al doilea rând, se poate construi o obiecţie la un nivel mai abstract, referitor la modelul culturalismului liberal. Alegerea individuală în propriul context cultural vibrant, diversificat poate fi mai substanţială, mai informată, critică, reflexivă, flexibilă şi nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Însă aranjamente instituţionale, politici de stat, istorii diferite conduc adesea la grupuri etnice disparate, şi nu concentrate într-o anumită zonă. Politica recunoaşterii şi a drepturilor culturale trebuie să îşi admită limitele faţă de indivizii cu aceeaşi identitate culturală şi „răsfiraţi” pe întreg teritoriul unei ţări etnoplurale. O parte din politicile inspirate de dreptatea etnoculturală nu se pot aplica decât grupurilor care, fără a avea vreun merit intrinsec, au membrii concentraţi în zonă relativ mică. Cu alte cuvinte, este posibil ca soluţiile multiculturale să introducă şi mai mult hazard moral, „anatema”, tara fundamentală pe care răspunsul culturalismului liberal a încercat să o elimine.

Obiecţiile formulate mai sus privesc mai degrabă norma practică care rezultă din teorie, urmată de o inconsistenţă internă la nivelul principiilor. Într-un anume sens, critica vizează nivelul de implementare şi concretizare a politicilor ce promovează drepturi culturale, însă ele sunt inevitabile în orice teorie. Totuşi acest test al confruntării teoriei cu practica este important şi accentuat deseori de Kymlicka. Pentru a lua un exemplu la îndemână, Parlamentul României pare extrem de generos în raport cu drepturile de reprezentare, respectiv sunt 18 minorităţi reprezentate. Însă este neclar dacă drepturile de reprezentare politică duc neapărat la o agendă receptivă la problemele dreptăţii etnoculturale. Unele monitorizări au arătat mai degrabă apatia acestor reprezentanţi. Pe de altă parte, tema costurilor şi, implicit a ipotezei jocului de sumă nulă între redistribuţie şi politici culturale, a fost abordat în tonuri moderat-optimiste de unii observatori. De pildă Gabriel Andreescu afirmă: „Ipoteza mea este că există trei niveluri importante ale costurilor: costurile drepturilor civile şi politice; costurile măsurilor speciale; şi costurile drepturilor sociale şi economice. Primele sunt în general suportabile financiar şi reprezintă numai o problemă de voinţă politică”22.

Exemplele discutate până aici erau preponderent democraţiile consolidate, cu o tradiţie robustă a drepturilor omului, Canada, Australia, Belgia, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, însă a apărut un nou „laborator”, ideal din punct de vedere istoric, şi anume Europa Centrală şi de Est. Voi sublinia succint concluziile lui Kymlicka privind drepturile minorităţilor pentru spaţiul ex-comunist. Modelul construcţiei naţionale este adecvat şi pentru ţările zonei est-centrale europene23 însă specificul este următorul: a) moştenirea pseudo-federalismului, b) potenţialul iredentist prin prezenţa unui stat-rudă a multor minorităţi naţionale, şi c) minoritatea şi statul-rudă au colaborat în oprimarea grupului majoritar24.

Aceste date istorice, memorii sociale şi constrângeri îl determină pe autor să fie sceptic la aplicabilitatea modelului vestic deoarece „implementarea lor este probabil mai dificilă”, însă nu se exprimă astfel o rezervă principială, ci una la nivelul normelor practice. Mai mult, spaţiul ex-comunist şi est-european arată că prea adesea acordarea drepturilor de autoguvernare a dus la forme de construcţie naţională iliberală, precum etnorepublicile federaţiei ruse. Singurul motiv de optimism al zonei ex-comuniste îl constituie progresele înregistrate de modelele autonomiei culturale.

Teoria liberală a drepturilor culturale şi a minorităţilor nu este o baghetă magică, cu principii uşor de desfăcut şi transpus în istoria complicată, adesea plină de resentimente a amestecului naţional şi etnic rezultat din dezintegrarea fostelor imperii. Culturalismul liberal nu a rezolvat dilemele specific locale şi nu a devenit un ghid complet de utilizare a pluralismului specific Balcanilor şi Europei Centrale. Cadrul liberal al drepturilor minorităţilor, admite W.Kymlicka, reprezintă „un progres însă nu în sensul apropierii de încheierea disputelor, ci în sensul clarificării întrebărilor”.

 

Bibliografie
Andreescu, Gabriel, „Gîndire universală, fapte estice: scrutînd drepturile minorităţile minorităţilor naţionale în România”, Polis, vol. 7, no.2 / 2000
Brahn Levey, Geoffrey, „Equality, Autonomy, and Cultural Rights”, Political Theory, vol. 25, Apr. 1997
CARPINSCHI, Anton, „Avatarurile politice ale recunoaşterii”, Sfera politicii, no. 145, martie, 2010: 3-8
DWORKIN, Ronald, The Sovereign Virtue, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2000
Kukathas, Chandran, „Cultural Rights Again: A Rejoinder to Kymlicka”, Political Theory, vol. 20, no.4, Nov. 1992
Kukathas, Chandran, „Are There Any Cultural Rights”, Political Theory, vol. 20, no.1, Feb. 1992
Kymlicka, Will, Liberalism, Community and Culture, Oxford: Oxford University Press, 1992
Kymlicka, Will, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford: Oxford University Press, 1995
Kymlicka, Will, „Teorie politică occidentală şi relaţii etnice în Europa de Est”, Polis, vol. 7, no.2 / 2000
Kymlicka, Will, Politics in the Vernacular. Nationalism, multiculturalism, and Citizenship, Oxford: Oxford University Press, 2001
Banting, Keith, Kymlicka, Will (eds.), Multiculturalism and the Welfare State. Recognition and Redistribution in Contemporary Democracies, Oxford: Oxford University Press, 2006
Hirsi Ali, Ayan Infidel, New York: Free Press, 2007
Miroiu, Adrian, Introducere în filosofia politică, Bucureşti: Polirom, 2009
Parekh, Bhicku, Rethinking Multiculturalism. Cultural Diversity and Political Theory, London: Macmillan Press, 2000
GUTMAN, Amy (ed.), Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition. Princeton: Princeton University Press, 1994

 

NOTE

1 Beneficiar al proiectului „Burse doctorale în sprijinul cercetării: Competitivitate, calitate, cooperare în Spaţiul European al Învăţământului Superior”, proiect cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
2 Pentru o expunere simpatetică a „politicii recunoaşterii”, a se vedea Anton Carpinschi „Ava­tarurile politice ale recunoaşterii”, Sfera politicii (nr. 145, martie, 2010): 3-8.
3 Will Kymlicka, Liberalism, Community and Culture, (Oxford: Oxford University Press, 1992), 6.
4 Kymlicka, Liberalism, 3.
5 Kymlicka, Liberalism, 6.
6 Kymlicka, Liberalism, 162.
7 Kymlicka, Liberalism, 165.
8 O expunere analitică extinsă a teoriei lui R.Dworkin se află în Introducere în filosofia politică, de Adrian Miroiu, (Bucureşti: Polirom), 2009, 181-87. Pentru o imagine completă a se vedea Ronald Dworkin, The Sovereign Virtue, (Cambridge, MA: Harvard University Press), 2000.
9 Kymlicka, Liberalism, 188.
10 Kymlicka, Liberalism, 200.
11 Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, (Oxford: Oxford University Press, 1995), 6.
12 Ayan Hirsi Ali, Infidel, (New York: Free Press, 2007). Autoarea, o feministă de origine musulmană şi ex-membră a Parlamentului din Olanda, documentează extensiv practici care încălcă drepturile omului, respectiv cele desemnate de Kymlicka ca drepturi ca „restricţii interne”, nejustificate dintr-o perspectivă liberală..
13 Kymlicka, Multicultural,7.
14 Kymlicka, Multicultural, 76.
15 Kymlicka, Multicultural, 105.
16 Will Kymlicka, Politics in the Vernacular. Nationalism, multiculturalism, and Citizenship (Oxford, Oxford University Press, 2001), 44-5.
17 Kymlicka, Politics, 33.
18 „Etichetele” acestor trăsături îmi aparţin, semnificaţia lor detaliată este în Culturalism liberal: începe să apară consensul?, reluat în Kymlicka, Politics.
19 Keith Banting, Will Kymlicka (eds.), Multiculturalism and the Welfare State. Recognition and Redistribution in Contemporary Democracies, (Oxford: Oxford University Press, 2006), 11.
20 Chandran Kukathas, „Cultural Rights Again: A Rejoinder to Kymlicka”, Political Theory, vol. 20, no.4, (Nov. 1992): 121.
21 Bhicku Parekh, Rethinking Multiculturalism. Cultural Diversity and Political Theory, (London: Macmillan Press, 2000).
22 Gabriel Andreescu, „Gîndire universală, fapte estice: scrutînd drepturile minorităţile minorităţilor naţionale în România”, Polis, vol. 7, no.2 / 2000: 136.
23 Will Kymlicka, „Teorie politică occidentală şi relaţii etnice în Europa de Est”, Polis, vol. 7, no.2 / 2000.
24 Kymlicka, „Teorie”, 28-29.


ALEXANDRU GABOR – Doctorand, asistent-asociat al Facultăţii de Ştiinte Politice, SNSPA.




Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus