It is the cache of ${baseHref}. It is a snapshot of the page. The current page could have changed in the meantime.
Tip: To quickly find your search term on this page, press Ctrl+F or ⌘-F (Mac) and use the find bar.

 Sfera Politicii

 





Reforme instituționale


Pentru o reformă a culturii juridice în România
 

LAURA MANOLACHE
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
Although in Romania, the judicial reform began a longtime ago, its positive effects fail to appear. In this article, I support the idea of carrying out a real reform of legal culture in Romania to ensure the optimal functioning of the Romanian legal system. In my opinion, this transformation has become necessary, because the level of legal culture in Romanian society is low,and a possible development of it can help reduce criminal acts in our country.

Keywords: judicial reform; legal culture; political culture; judicial Romanian education; national culture

 

Oficial, în România se face reformă juridică de o bună perioadă de timp. În acest sens, există întocmite strategii, metodologii, programe şi planuri de acţiune care vizează latura transformatoare a justiţiei române. La prima vedere, totul străluceşte în balanţa dreptăţii şi adevărului. În realitate, însă, efectele pozitive ale acestei reforme întârzie să apară. Dimpotrivă, o serie de aspecte negative au ieşit tot mai mult la iveală: fenomenul infracţional este greu de controlat, corupţia din societatea românească nu s-a diminuat, calitatea pregătirii resurselor umane în domeniul juridic la standarde europene este încă deficitară, infractorii periculoşi circulă liberi în societate, din cauza unor disfuncţii juridice instituţionale etc. Drept urmare, cetăţeanul român, beneficiarul actului de justiţie, nu se bucură, de cele mai multe ori, de o judecată dreaptă. Din păcate, aceste realităţi se cunosc şi la nivelul Uniunii Europene, fapt ce a determinat ca instituţiile de specialitate ale acesteia să impună măsuri de control şi verificare în acest domeniu. Din nefericire, justiţia română încă nu a găsit vinovaţi pentru această stare de lucruri.

În articolul de faţă propun o abordare a conceptului de cultură juridică la nivelul societăţii româneşti actuale. După opinia mea, acest concept este fundamental în funcţionarea normală a statului de drept. Prin urmare, întrebarea care se poate pune aici este dacă, printr-o reformă reală a culturii juridice, în România se poate asigura funcţionarea optimă a sistemului juridic? Cel puţin două ipoteze de lucruar putea să fie derivate din această întrebare. Prima ipoteză se referă la faptul că nivelul de cultură juridică în societatea românescă este scăzut. Dovada este dată de numărul mare de fapte infracţionale în România. A doua ipoteză se referă la necesitatea reformării culturii juridice în spaţiul românesc pentru a fi luate în considerare toate elementele definitorii ale acesteia. Dovada este dată, în mod paradoxal, de majoritatea persoanelor care cunosc legislaţia ţării, dar o încalcă frecvent, deoarece, pe de o parte, acestea identifică soluţii de a „eluda” sau chiar „nega” legea, iar pe de altă parte, dau dovadă de o înaltă inventivitate în a specula slăbiciunile sistemului juridic românesc, din punctul lor de vedere neexistând pericolul sancţiunii pentru faptele lor antisociale.


1. Nevoia de dezvoltare a nivelului culturii juridice în România

Creşterea nivelului de cultură juridică în România nu se poate realiza în mod artificial sau la întâmplare, ci acest nivel trebuie dezvoltat în mod sistematic, pe obiective, etape şi programe de acţiune. Fiind vorba despre un proces transformator lent şi firesc, dezvoltarea culturii juridice în spaţiul românesc are nevoie de timp, răbdare, logică şi calcul. Se poate aprecia că, pentru atingerea acestui deziderat, se impune a cunoaşte conţinutul expresiei cultură juridică, raporturile acesteia cu domeniul culturii politice şi care sunt avantajele acestui nivel de dezvoltare a culturii juridice pentru societatea românească, în general, şi pentru personalităţile române de cultură juridică, în special.

Expresia cultură juridică (legal culture în varianta anglo-saxonă; la culture juridique, în limba franceză) este o combinare a două noţiuni care s-au întâlnit şi s-au unit în evoluţia istorică a omenirii, respectiv cultură şi juridic. Nu luăm în discuţie vechimea unui cuvânt sau altul, ci doar faptul că „definiţiile noţiunii de cultură prezintă o interpretare dublă: pe de o parte, este vorba despre o acceptare universală a acesteia care se raportează la natură şi la sensul relativist al ei care desemnează moravurile şi tradiţiile popoarelor; pe de altă parte, se vorbeşte de un sens restrâns, raportat la operele de artă recunoscute, dar şi de un sens mai larg, prin abordarea antropologică de înglobare a manierelor de a gândi şi de caracterizarea diferitelor grupuri: naţiuni, etnii, clase”1. Cred că sinteza acestei definiţii a realizat-o cel mai bine filosoful german Johann Gottfried von Herder, atunci când a afirmat că prin cultură se exprimă, de fapt, „geniul propriu al fiecărui popor”.

Totodată, este remarcabil de luat în seamă interpretarea modernă a conceptului de cultură, care se referă la „totalitatea societăţii şi a instituţiilor: logica, limbajul, dreptul, arta, religia. (…) Cultura este un sistem de moştenire care oferă individului genealogie şi identitate ; ea deţine legi tradiţionale care prevăd modalităţi de schimburi economice, instrumente, tehnici şi moduri de producţie şi de consum”2. De asemenea, din perspectivă sistemică, cultura este „un model integrat al cunoaşterii umane, credinţei şi comportamentului. Cultura constă din limbaj, idei, credinţe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituţii, instrumente, tehnici, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii şi alte componente de acest fel. Devoltarea culturii depinde de capacitatea omului de a învăţa şi transmite cunoaşterea generaţiilor următoare”3. Numai în acest context se poate vorbi şi despre civilizaţie, atunci când aceasta este concepută ca actualizare a culturii la un anumit moment istoric dat.

Noţiunea de juridic aparţine teoriei dreptului general şi„se referă la regulile juridice care se aplică la un complex de fapte, la o consultaţie ce se poate da, un contract pentru a fi redactat, un proces pentru a fi judecat”4. Formula combinată, „cultură juridică, nu este altceva decât versiunea modernă a ceea ce se înţelegea altădată prin tradiţie juridică sau mentalitatea unui popor (…). Toţi juriştii sau aproape toţi (…) au sentimentul de a trăi un fel de aculturaţie juridică generalizată, datorită competiţiei la care sunt supuse sistemele juridice. Această realitate este dată de faptul că studierea culturii raportată la subiect (spirit, mentalitate), la istorie (tradiţie), la identitate (geniu sau vechimea unui popor), pleacă de la o concepţie statică, iar noi preferăm a cerceta-o la subiectivitate, actualitatea istoriei, mondializarea identităţii, cu alte cuvinte, de a trece de la ideea de suprafaţăa acesteiala cea de profunzime”5. Potrivit acestei definiţii, se poate aprecia că dezvoltarea culturii juridice în România, în momentul de faţă, a ajuns la o etapă a finisării, a obţinerii calităţii în actul juridic. Noile condiţii istorice ale globalizării, intrarea în competiţia internaţională a sferelor de influenţă, apartenenţa la marile organizaţii internaţionale politice, economice şi militare obligă ţara noastră şi la conceperea unei noi forme de cultură juridică, menită să depăşească tradiţionalitatea şi să intre în modernitate. Noua cultură juridică românească trebuie să depăşească faza intuiţiilor, presupunerilor, ipotezelor care pot fi greu confirmate şi să intre în etapa certitudinilor, raţionalităţii şi relaţiilor reciproce cu alte culturi juridice naţionale şi internaţionale. Pentru cultura juridică românească, epoca izolării s-a încheiat, era cooperării a început.

Cultura juridică deţine legături strânse cu domeniul culturii politice. Raporturile dintre aceste două culturi sunt reciproce, una se influenţează pe alta, ambele interacţioneză în interesul general al societăţii. „Cultura politică înseamnă dobândirea de reflexe construite faţă de evenimentele politice, cum ar fi lovitură de forţă, lovitură de stat, alegeri, criză, manifestare. Cultura politică presupune instaurarea progresivă a unei ideologii, care formează atitudinea unui individ sau a unui grup, care se supune sau se opune,(...) în funcţie de nivelul la care este politizat”6. Valorile constitutive ale culturii politice pleacă de la cele trei dimensiuni ale sale, cu reflexe în conţinutul culturii juridice: cognitivă; afectivă; evaluativă.

Prin dimensiunea cognitivă se manifestă cunoştinţele actorilor politici şi ideile specifice sistemul politic care privesc „atitudinile, credinţele şi valorile care susţin acţiunile unui sistem politic specific. Acestea includ cunoaşterea şi deprinderile despre acţiunile sistemului politic, sentimentele pozitive sau negative despre acesta, judecăţile evaluative despre sistem. Grupuri specifice, regionale, etnice în cadrul unui sistem politic cu propriile lor set de valori distinctive, atitudini şi credinţe privite ca subculturi”7.

Dimensiunea afectivă a culturii politice este marcată de natura emoţiilor generate de sistemul politic, cu implicaţii majore în conţinutul culturii juridice, concretizate într-un „ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini şi dispoziţii care permit cetăţenilor de a ordona şi interpreta instituţiile şi procesele politice, precum şi propriile lor relaţii cu aceste instituţii şi procese”8.

Dimensiunea evaluativă a culturii politice are relevanţă în fondul de idei al culturii juridice, deoarece cultura politică „influenţează relaţia indivizilor cu puterea politică. De asemenea, ea postulează ideea potrivit căreia indivizii dau sens relaţiei lor cu puterea politică în funcţie de elementele culturalepe care aceştia le deţin (...)”9.

În acest context, se impune a se lua în considerare noile elemente ale relaţiilor stabilite între cultura politică şi cea juridică, un rol fundamental avându-l aici „juridicizarea politicului”, în esenţă fiind vorba despre mizele unei deschideri spre drept a ştiinţei politice, în care să se evidenţieze relaţiile juridicului cu politicul, unde dreptul ar reprezenta un indicator privilegiat, atât ca efecte, cât şi ca avantaje. Procesul de juridicizare a politicului presupune existenţa unor aspecte „pentru care stau mărturie proliferarea şi diversificarea regulii de drept,reglementarea practicilor de finanţare a partidelor politice, avântul mişcării constituţionaliste, dar şi emergenţa temei dreptului ca una din axele fundamentale ale unei dezbateri politice înnoite (...). Pe măsură ce politica se juridicizează tot mai mult, se produc adevărate recompuneri în jurul locului ocupat de profesioniştii dreptului”10. Dacă până în prezent, ştiinţa politică acorda o importanţă minoră dreptului în explicarea funcţionării mecanismelor acţiunii publice, acum a venit rândul juriştilor să se apropie tot mai mult de studiile politologilor, în organizarea şi funcţionarea eficientă a societăţii. Dacă dreptul era privit ca o constrângere care delimita jocul actorului politic, acum se poate vorbi despre un nouă tratare a dreptului în ştiinţele politice. Mai ales că, la origini, există concordanţe între ştiinţa juridicului şi ştiinţa politicului, apoi faptul că ştiinţele politice s-au emancipat din drept, o nouă relaţionare a lor devine necesară. Din această perspectivă, se pot regândi şi noi raporturi dintre cultura juridică şi cultura politică, necesare proceselor de conducere eficientă a societăţii.

Avantajele aduse de dezvoltarea culturii juridice în ţara noastră ar fi benefice, în primul rând, pentru cetăţean, subiectul central în acest proces de reformă, şi în al doilea rând pentru societatea românească. Indiferent de nivelul culturii sale juridice, cetăţeanul român va căpăta încredere în sistemul juridic românesc dacă va observa că actul de justiţie se face cu logică şi rigoare, fără tergiversări, fără stres, fără cheltuieli financiare inutile, fără mutarea proceselor de judecată de la o instanţă la alta, fără decizii care să-l nemulţumească. În acest caz, s-ar diminua mult şi apelul său la instituţiile juridice internaţionale, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pentru a căuta dreptatea la nivel european. De aceea, orizontul culturii juridice se referă la dimensiunile specifice ale cetăţeanului de a exista, acţiona, simţi, exprima şi comunica.

Sistemul juridic românesc trebuie să-l respecte pe cetăţean, iar la rândul său, cetăţeanul trebuie să se respecte pe sine şi să nu sfideze normele de conduită specifice unei societăţi civilizate de natură democratică, unde funcţionarea statului de drept este primordială. Or, în societatea noastră, o anumită categorisire a oamenilor încă mai funcţionează: „om cu cultură juridică” demn în respectarea legilor (marea majoritate a cetăţenilor români); „om cu cultură juridică” sfidător al normelor legale (un număr mic de cetăţeni români ce manifestă aroganţă în raport cu legile); „om simplu fără cultură juridică”, dar cu respect instinctual al acesteia (cetăţean fără studii); „om fără cultură juridică”, iresponsabil prin raportare la legi (cazurile patologice, violurile, tâlhăriile etc.).

Promovarea unei culturi juridice solide ar contribui şi la funcţionarea normală de ansamblu a societăţii româneşti pe valorile şi normele fundamentale ale acesteia, apărarea de către oamenii legii a sistemului juridic românesc în totalitatea lui, creşterea rolului şi importanţei specialistului juridic în actul de jusitiţie, diminuarea unor cheltuieli inutile din fondul bugetar al justiţiei şi creşterea solidarităţii cetăţeneşti.

Concluzia care s-ar impune ar fi aceea că există o nevoie acută de de dezvoltare a culturii juridice în România, concordantă cu temeiurile conceptului de cultură juridică, dezvoltarea relaţiilor acesteia cu alte tipuri de cultură, în special cultura politică şi cu obţinerea unor avantaje de ordin juridic pentru cetăţeanul român şi pentru societatea românească. Cu atât mai mult, atunci când se vorbeştedespre cultura juridică a societăţii româneşti, problemele devin tot mai complexe, nu numai din cauza conţinutului de specialitate al acesteia, dar şi a modului specific de traducere a sa în practică.


2. Despre o posibilă reformă a culturii juridice în România

Se poate considera, în linii mari, că o reformă reală a culturii juridice în România s-ar putea realiza pe două componente: internă şi externă. Transformările juridice româneşti interne ar presupune modificări strategice de gândire juridică,armonizarea sistemului de învăţământ juridic românesc cu cerinţele procesului Bologna, vizibilitatea culturii juridice româneşti faţă de alte forme ale culturii naţionale,construcţia unei infrastructuri juridice moderne. Opţiunile de reformă juridică românească cu sprijin extern ar trebui să se concentreze prioritar pe cerinţele juridice ale Uniunii Europene, realitate determinată de calitatea României de stat membru al acesteia, odată cu armonizarea legislaţiei româneşti, ţinând cont de specificul ţării noastre.

Transformările de natură internă sunt primordiale în reformarea culturii juridice româneşti, deoarece necesită stabilirea unor direcţii strategice de acţiune, perfecţionarea sistemului de pregătire a resurselor umane din domeniul juridic, funcţionarea optimă a instituţiilor juridice şi dezvoltarea unei infrastructuri pe măsura proiectelor propuse. Cultura juridică internă este „constituită de atitudini, credinţe, raţionamente, percepţii, valori mai mult sau mai puţin explicite, comune unui grup de profesonişti în drept”11. Gradul ei de concentrare poate fi identificat fie pe anumite instituţii juridice, fie pe mari personalităţi juridice. De asemenea, cultura juridică internă se poate clasifica în funcţie de o anumită tradiţie a unei ţări, fie de tipul dreptului civil, fie pe structura dreptului penal, fie pe conţinutul dreptului administrativ. De pildă, juriştii americani au o cultură orală a audienţei, în timp ce omologii lor europeni sunt orientaţi mai mult spre scriere şi întocmirea dosarului. Cultura juridică internă este mediul care pemite convieţuirea în comun a oamenilor, normelor şi procedurilor juridice. Niciodată ea nu se observă mai bine, decât în locuri, forme şi momente în care se realizează justiţia. Cultura se manifestă mai întâi în simboluri, înainte de a se citi în concepte.

În cadrul modificărilor strategice de gândire juridică se poate vorbi despre un proces de reconstrucţie ideologică („reinventare a ideologiei”, potrivit profesorului român Daniel Şandru)şi de stabilire a unor direcţii generale de acţiune în acest domeniu. Procesul de reconstrucţie ideologică a dreptului românesc presupune şi transformări la nivelul culturii juridice: „O ideologie poate fi ataşată la o strategie de ansamblu care vizează a cuceri sau a combate o putere. Din această perspectivă, o ideologie nu constituie o simplă reprezentare a realităţii: ea vizează justificarea unor aspecte sau disimularea altora”12. Latura ideologică a dreptului se concentrează asupra conceptelor fundamentale de ordin juridic, cum ar fi regula, subiectul de drept, sancţiunea şi asupra logicii care conduce la articularea şi aplicarea lor.

Liberalismul, comunismul, religia nu se mulţumesc în a explica lumea, ci urmăresc, prin obiectivele lor, să o transforme, prin crearea unor norme care pun bazele unei ideologii. Cu atât mai mult, rolul istoric îndeplinit de un sistem politic în cadrul unei societăţi trimite la o dimensiune normativă care se finalizează într-o ideologie. Nu trebuie să fii în mod necesar analist politic pentru a constata că liberalismul inspiră dreptul occidental, că religia musulmană inspiră dreptul ţărilor arabe, că, în prezent, comunismul inspiră dreptul chinez, cubanez sau nord-coreean13. A asimila dreptul unei ideologii înseamnă a afirma caracterul ideologic al dreptului. Deci putem vorbi despre o ideologie juridică. În acest scop, se poate afirma că dreptul este el însuşi o ideologie, deoarece el constituie un sistem specific şi autonom de reprezentări. De aici se pot desprinde două aspecte14. Primul aspect se referă la faptul că ideologia juridică se raportează la percepţia unei realităţi construită prin intermediul conceptelor şi categoriilor într-un sistem juridic. Al doilea aspect trimite la dimensiunea specific normativă a ideologiei: nu este vorba numai de a percepe sau de a descrie realitatea, ci mai ales de încercarea de a o transforma. Din această perspectivă, dreptul trebuie să fie respectat, deoarece într-o societate pluralistă el exprimă regulile minimale de conduită, permiţând asigurarea coeziunii societăţii. În acest contex, se poate afirma că ideologia juridică constă în a privi politica cu ochii juristului şi nu a a privi dreptul cu ochii politologului.

Stabilirea direcţiilor generale de acţiune în reformarea culturii juridice în România presupune, în primul rând, „consumarea” moştenirii ideologice comuniste şi, în al doilea rând, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică şi socială a societăţii româneşti. Numai pe această cale se pot trasa obiective generale care să dezvolte noua cultură juridică românească, cum ar fi: funcţionarea reală a principiilor societăţii democratice, întărirea statului de drept, respectarea drepturilor omului, organizarea de alegeri libere, afirmarea dreptului de exprimare liberă, dezvoltarea pluralismului politic. Prin fixarea obiectivelor generale ale culturii juridice româneşti trebuie să se asigure „unitatea sistemului juridic românesc”, indiferent de împrumuturile externe din ţările dezvoltate: Franţa, Germania, Marea Britanie, Statele Unite al Americii. Fundamentele întregii culturi juridice româneşti constau în identificarea celor mai performante modalităţi de producere a adevărului în justiţie. În acest sens, relaţiile dintre om şi adevăr trebuie să fie primordiale. În acest context, filosoful francez Michel Foucault prezintă legătura între modul de producere a adevărului şi constituirea unei subiectivităţi, deoarece judecată pură nu există. Adevărul nu este decât rezultatul problemelor care îi sunt puse. Pentru Foucault, regândirea opoziţiei dintre regimul probei şi acela al anchetei ar contribui la o nouă dezvoltare a marilor culturi juridice continentale şi anglo-saxone15.

În reformarea culturii juridice, un rol important îl are armonizarea sistemului de învăţământ juridic românesc cu cerinţele procesului Bologna. Prin semnarea Declaraţiei privind viitorul învăţământului superior în Europa, de către miniştrii educaţiei din 29 ţări europene, în Bologna, Italia, la data de 19 iunie 1999, s-a deschis una dintre cele mai vaste şi importante reforme educaţionale pe continentul european cu scopul ca profesorii, studenţii şi absolvenţii să se deplaseze fără restricţii în spaţiul european şi să beneficieze de recunoaşterea calificărilor dobândite. Noua cultură juridică românească trebuie să se încadreze în obiectivele cuprinse în Declaraţia de la Bologna şi în etapele de pregătire preconizate în cadrul acestui proces. Dacă unele obiective ale procesului Bologna au fost luate în seamă de către factorii educaţionali români - punerea în aplicare a sistemului de credite (ECTS – European Credit Transfert System), adoptarea sistemului de diplome cu scopul de a favoriza integrarea cetăţenilor europeni pe piaţa muncii, eliminarea obstacolelor privind mobilitatea studenţilor şi cadrelor didactice între universităţi – alte obiective încă nu s-au împlinit la justa lor valoare, cum ar fi: perfecţionarea unei culturi de evaluare a calităţii actului educaţional, dezvoltarea dimensiunii europene a învăţământului.

După cum se ştie,conform procesului Bologna, noua arhitectură a învăţământului superior european este compusă pe trei cicluri: primul ciclu de pregătire generală(180 ECTS), cu o durată normală de trei ani; al doilea ciclu, de Master, care oferă accesul la o carieră profesională (60 ECTS pentru un an de studiu şi 120 ECTS pentru doi ani de studiu), potrivit gradului de aprofundare dorit; al treilea ciclu de formare doctorală şi de doctorat. Deşi etapele de pregătire universitară sunt clar stabilite în Declaraţia de la Bologna,unele din acestea nu sunt respectate în ţara noastră, mai ales la facultăţile de drept în privinţa duratei de studiu, dar şi în conţinutul unor programe de învăţământ. Ca să nu mai vorbim de faptul că la nivel instituţional este organizat şi se desfăşoară un învăţământ paralel procesului Bologna, mai ales în alegerea unei profesii juridice (notar, avocat, magistrat). În acest caz, ar trebui ca titlul de doctor în drept, conceput ca formă de pregătire superioară în cadrul procesului Bologna, să ofere automat posibilitatea de a opta pentru o profesie juridică, fără a mai trece prin alte examene paralele. O altă mare disfuncţie educaţională este aceea că nu se recunosc de către diferite instituţii juridice care organizează concursuri pentru intrarea în profesie, notele obţinute de către un candidat în ciclul unu de pregătire Bologna (respectiv Facultatea de drept) sau în ciclul doi (masterat). Acest paralelism educaţional elimină calea opţională a candidatului de a alege discipline la care el nu a mai fost cotat, inspiră neîncredere în sistemul de evaluare a universităţilor, duce la repetarea la nesfârşit a unor examene susţinute, se absolutizează însuşirea teoriei juridice în detrimentul activităţilor practice. Or, dezvoltarea culturii juridice prin ofertele învăţământului universitar de drept din ţara noastră trebuie să aibă câştig de cauză în această direcţie.

Vizibilitatea culturii juridice româneşti faţă de alte forme ale culturii naţionale se concretizează în felul în care este perceput sistemul juridic românesc în cinema, teatru, literatură,opere de artă, serialele de televiziune. Percepţiile acestor genuri culturale faţă de dreptul românesc pot fi pozitive sau negative şi pot avea impactul potrivit acestor stări asupra imaginii actului de justiţie în opinia publică românească. Pe de o parte, producţiile culturale pot prezenta fantezii, închipuiri, imaginaţii, viziunide tot felul cu privire la sistemul juridic românesc (judecător corupt, avocat care se vinde pe bani şi utilizează toate artificiile procedurii pentru a triumfa interesele particulare sau private, oameni ai legii mituiţi), iar pe de altă parte, pot exista creaţii culturale care se raportează la munca procesuală imensă a justiţiei în aflarea adevărului din anumite speţe. Studiile de specialitate arată că există diferite grade de percepţiea culturii juridice dintr-o ţară şi de către alte categorii sociale, în special în rândul elevilor şi studenţilor, realitate de care trebuie să se ţină seama şi în ţara noastră.

Nu se poate vorbi despre o cultură juridică românească adevărată, dacă aceasta nu trăieşte în cadul unei infrastructuri juridice moderne. De-a lungul existenţei sale, omul s-a raportat la simboluri şi a construit semne fizice pentru reprezentarea lor: şcoala pentru a învăţa, biserica pentru a se ruga, postul de poliţie pentru a se apăra, primăria pentru a conduce, sediul partidului pentru a se exprima politic etc. Pentru cetăţeanul român, instanţa, prin construcţia sa fizică, reprezintă un panteon al producerii adevărului în actul de justiţie, un simbol al dreptăţii la care el apelează atunci când are nevoie. Dacă în comunism, prezenţa cetăţeanului în instanţă genera anumitestări emoţionale de frică, în noua societate democratică românească apelul la instanţă reprezintă un gest de demnitate în faţa legii, de descoperire a dreptăţii. Noua orientare arhitecturală în construcţia instanţelor româneşti, imaginea lor monumentală reprezintă un semn de cultură juridică superioară, realitate care oferă un plus de încredere în buna funcţionare a sistemului juridic românesc. Mai mult, dotarea instituţiilor juridice româneşti cu tehnică şi tehnologie informaţională performantă îl face pe cetăţeanul român să fie informat mai rapid în evoluţia unui proces şi reprezintă un semn de transparenţă instituţională în manifestarea de calitate a actului juridic.

Opţiunile de reformă juridică românească cu sprijin extern ar trebui să se concentreze prioritar pe cerinţele juridice ale Uniunii Europene, realitate determinată de calitatea României de stat membru al acesteia, odată cu armonizarea legislaţiei româneşti, ţinând cont de specificul ţării noastre. Locul dreptului într-o societate pleacă de la distincţia clasică a lui Lawrence Friedman între cultura juridică internă şi cea externă16. Prima consideră că locul juridicului trebuie să se regăsească într-o anumită ţară, în interacţiunea sa cu celelalte componente ale societăţii: politic, economic, social, militar, diplomatic. Cultura juridică a unei ţări, care înglobează nu numai practicile instanţelor, ci şi realităţile sociale, permite de a ţine sub control starea infracţională a unei societăţi. În acest sens, fiecare cultură juridică, prin diferitele sale profesiuni, se afirmă prin reprezentanţii săi de succes. De pildă, judecătorul poate fi motorul veritabil al unui sistem juridic. A doua concepe locul juridicului în sfera relaţiilor internaţionale. Dar distincţia făcută de Friedman între cele două culturi juridice este prea statică, fapt care necesită regândirea ei, în sensul că aceste două stări de culturi ale unei ţări trebuie să fie cuprinse într-un sistem. Prin urmare, cultura juridică internă fundamentează autoritatea justiţiei într-o ţară dată, deoarece se confirmă aşteptările normative ale comunităţii juridice respective şi se respectă opinia unui popor faţă de adevăr şi dreptate.

Reforma culturii juridice în ţara noastră trebuie să ţină cont de cerinţele juridice ale Uniunii Europene. Astfel, se poate vorbi despre crearea unei culturi juridice europene, declanşată odată cu procesul integrat al construcţiei europene prin care se stabilesc principii comune, dar cu respectarea culturilor juridice naţionale. În acelaşi timp, se poate vorbi şi despre o cultură juridică mondializată, atâta timp cât este vorba despre experienţa instanţelor penale internaţionale care oferă imaginea unei culturi juridice unificate.

În concluzie, o reformă reală a culturii juridice în România se poate realiza în condiţiile în care se identifică un echilibru de valori şi principii juridice pe plan intern şi extern. În acest sens, transformările culturale de natură juridică naţională presupun modificări strategice de gândire juridică, armonizarea sistemului de învăţământ juridic românesc cu cerinţele procesului Bologna, vizibilitatea culturii juridice româneşti faţă de alte forme ale culturii naţionale, construcţia unei infrastructuri juridice moderne. Toate aceste schimbări din cultura juridică românească trebuie armonizate cu exigenţele juridice ale Uniunii Europene.

 

BIBLIOGRAFIE
ALCAUD, David ; BOUVET, Laurent ; CONTAMIN, Jean-Gabriel ; CRETTIEZ, Xavier ; MOREL, Stéphanie; ROUYER, Muriel, Dictionnaire de sciences politiques, 2e édition, Editions Dalloz, Paris, 2010.
ALMOND, Gabriel; VERBA, Sydney, The Civic Culture Revisited, Boston, Little Brown, 1980.
CADIET, Loic,Dictionnaire de la justice, Presses Universitaires de France, 2004.
COMAILLE, Jacques; DUMOULIN, Laurence; ROBERT, Cécile, Juridicizarea politicului, Editura Institutul European, Iasi, 2012, traducere din limba franceză în limba română de Irinel Antoniu.
CORTEN, Olivier; SCHAUS, Annemie, Le droit comme idéologie, Editions Kluver, Bruxelles, 2004.
Encyclopaedia Universalis, volumul 7, Editeur à Paris, France, 2008.
FOUCAULT, Michel, La vérité et les formes juridiques, Dits et écrits I, 1954 – 1975, Paris, Gallimard, 1994.
FRIEDMAN, Lawrence, Is there a Modern Legal Culture ?, Ratio Juris, 7, 1994.
GUILLIEN, Raymond; VINCENT, Jean, Lexique des termes juridiques, 17e édition, Edition Dalloz, 2009.
LAKEHAL, Mokhtar, Dictionnaire de science politique, 2e édition, L’Harmattan, Paris, 2005.
McLEAN, Iain; McMILAN, Alistair, The Concise Oxford Dictionary of Politics, Third Edition, Oxford University Press, 2009.
SAFRA, Jacob (Chairman of the Board), The New Encyclopaedia Britannica, 15th Edition, volumul 3, London, Founded 1768.

 


NOTE

1 Encyclopaedia Universalis, volumul 7, (Editeur à Paris: France, 2008), 202.
2 Encyclopaedia Universalis, 205.
3 Jacob Safra (Chairman of the Board), The New Encyclopaedia Britannica, (15th Edition, volumul 3, London: Founded 1768), 784.
4 Raymond Guillien, Jean Vincent, Lexique des termes juridiques, 17e édition, (Edition Dalloz, 2009), 420
5 Loic Cadiet, Dictionnaire de la justice, (Presses Universitaires de France, 2004), 299.
6 Mokhtar Lakehal, Dictionnaire de science politique, 2e édition, (Paris : L’Harmattan, 2005), 120.
7 Iain McLean, Alistair McMilan, The Concise Oxford Dictionary of Politics, (Third Edition: Oxford University Press, 2009), 409.
8 Gabriel Almond, Sydney Verba, The Civic Culture Revisited, (Boston: Little Brown, 1980), 35.
9 David Alcaud, Laurent Bouvet, Jean-Gabriel Contamin, Xavier Crettiez, Stéphanie Morel, Muriel Rouyer, Dictionnaire de sciences politiques, (2e édition, Editions Dalloz, Paris, 2010), 72.
10 Jacques Comaille, Laurence Dumoulin; Cécile Robert, Juridicizarea politicului, traducere de Irinel Antoniu (Iaşi: Editura Institutul European, 2012), 19-20.
11 LoicCadiet, Dictionnaire de la justice, 301.
12 Olivier Corten, Annemie Schaus, Le droit comme idéologie, (Bruxelles : Editions Kluver, 2004), 15.
13 Olivier Corten, Annemie Schaus, Le droit comme idéologie, 16.
14 Olivier Corten, Annemie Schaus, Le droit comme idéologie, 7.
15 Michel Foucault, La vérité et les formes juridiques, Dits et écrits I, 1954 – 1975, (Paris : Gallimard, 1994), 1411.
16 Lawrence Friedman, Is there a Modern Legal Culture ?, Ratio Juris, 7, (1994), 117-131.

 

LAURA MANOLACHE – a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea București, Facultatea de Știinţe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași și deţine o diplomă de master în Dreptul afacerilor.




Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus