| Recenzie
Spațiul public din perspectiva legii imitației la Gabriel Tarde.
Actualitate și redescoperire
Gabriel Tarde, Opinia și mulţimea
trad. Nicoleta Corbu, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2007
Lucrarea „Opinia şi mulţimea” cuprinde trei studii semnate de Gabriel Tarde (1843-1904) care iniţial au văzut lumina tiparului pe cale separată: „Publicul şi mulţimea” (1898), „Opinia şi conversaţia” (1899), respectiv „Mulţimile şi sectele criminale” (1893). Ulterior, acestea au fost reunite într-o primă antologie, în limba franceză (1901). Astfel, traducerea şi studiul introductiv care însoţesc ediţia în limba română (ambele semnate de universitarul Nicoleta Corbu) reiau o carte veche de peste un veac. Înainte chiar de a aduce în discuţie recenzarea principalelor idei, se impune întrebarea privind folosul unei asemenea întreprinderi. Un prim argument favorabil vizează importanţa lui Gabriel Tarde. Conform informaţiilor cuprinse în studiul introductiv, autorul francez a influenţat studiul comunicării de masă (în special opinia publică) şi a vorbit despre rolul social al mass-media (pe atunci era vorba doar de presa scrisă) care departe de a izola cititorul aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, „îl aruncă în social”. Acest raţionament a stat la baza demersului Şcolii de la Chicago care, sub numele de interacţionism simbolic, a denumit două tipuri de relaţionare: prin contact şi de la distanţă (p. 14). Gabriel Tarde rămâne un autor important poate nu atât prin capacitatea de a conferi o orientare de cercetare, cât prin specificul abordării. Inevitabil, perspectiva lui Tarde se cere comparată cu cea a unui alt mare contemporan, Gustave le Bon. Ambii s-au ocupat de grupurile sociale sau, mai precis, agregările de oameni, numai că metoda de lucru i-a condus la concluzii diferite. Imitaţia l-a condus pe Tarde la descoperirea publicului, pe câtă vreme contagiunea l-a făcut pe le Bon să vorbească despre mulţime, aşa încât publicul şi mulţimea sunt două concepte care nu trebuie confundate. Aici se află specificul abordării lui Tarde şi care se constituie într-o posibilă sursă a importanţei sale. Dar numaipuţin importantă este relevanţa lui Tarde în reflecţia politică despre societatea umană. Fără intenţia de a exagera vreo afirmaţie, traducerea înfăptuită în urmă cu câţiva ani întruneşte toate condiţiile de a se transforma într-un „proces” al autorului francez: a avut dreptate să creadă, în 1898, că „grupul social al viitorului este publicul” (p. 27), iar nu mulţimea cum ar fi fost tentat să creadă un cititor (doar) al lui le Bon? Luând act cu rigurozitate de raţionamentul aşa cum se desfăşoară de-a lungul celor aproape 200 de pagini cât cuprinde ediţia românească, ne putem noi indentifica cu „societatea viitorului”? Dacă da, avem sentimentul că citim o carte despre noi? Ce impact cunoaşte această schiţare a condiţiei umane asupra eforturilor de a regândi societatea politică?
Fiind un autor-sursă, ideile sale au fost preluate de alte lucrări într-un mod mai mult sau mai puţin evident. Prin urmare, cartea i-ar putea conferi cititorului un sentiment de familiaritate, însă acesta este totodată un foarte mare risc întrucât diminuează atenţia de la exact ceea ce este cel mai important: modul propriu de a raţiona. Or, tocmai pentru acest motiv efortul de a traduce o carte atât de veche şi, sperăm, încercarea de a o repune în circuitul actualităţii prin această recenzie, sunt recompensate cu prisosinţă. Rediscutarea politicului, prin care înţeleg regândirea modului de a înţelege vieţuirea în cetate, este un îndemn actualizat nu doar de trecuta experienţă totalitară ori de mereu prezentele tendinţe autoritariste, ci şi de mondializarea spaţiului prin perfecţionarea exponenţială a mijloacelor de comunicare (Internet, televiziuni, radio sau chiar publicaţiile cu circulaţie internaţională). Astfel, cititorului contemporan îi stă la îndemână chiar posibilitatea de a-l redescoperi pe Tarde ca autor care vorbeşte despre spaţiul public din perspectiva legii imitaţiei. Dacă ipoteza se confirmă (şi, desigur, îşi aşteaptă confirmarea într-un viitor studiu), atunci Gabriel Tarde trebuie citit alături de „Condiţia umană” de Hannah Arendt (Ed. Idea, Cluj, 2007). Ambii autori propun două moduri de a înţelege spaţiul politic: pornind de la imitaţie, ca realitate psiho-socială şi, respectiv, bazat pe un soi de dat permanent al naturii umane – acela de a se împlini printr-o ierarhie a activităţilor (muncă – lucru şi acţiune). În acelaşi timp, trebuie observat faptul că din felul în care Arendt pune problema praxis-ului (adică a celei mai înalte şi exclusiv-umane activităţi) rezultă cu necesitate formularea raţiunii publice despre care Immanuel Kant a vorbit şi pe care Gabriel Tarde o aşează la temelia formării publicului. Cu titlu lămuritor, pentru autorul francez, publicul, în calitate de grup social, s-a născut o dată cu apariţia tiparului şi denumeşte „o comunitate pur spirituală” sau „coeziune pur mentală a unor indivizi separaţi” (p. 19), categoric deosebit de mulţime prin care înţelege o agregare fizică de oameni, uniţi prin prezenţa corporală, de tipul marilor adunări din pieţele publice, stadioane (p. 26). Pentru vremea sa, singurul canal de formare a publicului îl constituia ziarul care necesită abilităţile de a scrie şi de a citi (precondiţii minimale ale înţelegerii şi, deci, capacităţii de a exercita raţiunea publică şi de a participa la spaţiul public). Între timp, s-a dezvoltat nu doar radioul, ci şi televiziunea care cunoaşte un cu totul alt impact asupra formării publicului, iar acest impact contravine modului în care Hannah Arendt vorbeşte despre felul în care publicul trebuie să existe. De aici, necesitatea unei lecturi critice a lui Gabriel Tarde. Se poate constata, prin urmare, insuficientul accent pus în raţionamentul său pe imitaţie ca fapt care poate porni şi de la alte baze decât cele strict intelective (bunăoară, privitul la televizor nu de puţine ori scurtcircuitează efortul intelectual de a înţelege, activitate presupusă în modul de constituire a publicului atât la Tarde, pe linia lui Kant, cât şi la Arendt). Poate că tocmai această scăpare a deschis posibilitatea abordării noţiunii de opinie publică în maniera „spiralei tăcerii”, propusă de Elisabeth Noelle-Neumann. Bineînţeles, discuţia se poate extinde la cel de-al doilea studiu al cărţii care abordează rolul conversaţiei în formarea opiniei (şi impliciti a publicului). Paralela cu Hannah Arendt devine cu atât mai interesantă cu cât nu e greu de întrevăzut sensul diferit pe care cei doi autori îl asociază actului vorbirii: conversaţia lui Tarde este un factor al imitaţiei (deci al dizolvării individualităţii în social), în vreme ce discursul lui Arendt reprezintă un factor al eroismului (deci al exacerbării individualului).
Prin aceste exemple, am dorit să sugerez câteva din felurile în care un text vechi de mai bine de un veac poate fi receptat în prezent şi, totodată, să recomand câteva asocieri de lectură pentru a înţelege critic o realitate care, cel puţin în clipa de faţă, se cere redescoperită şi poate chiar renegociată: spaţiul politic. Nicolae Drăgușin
[„Dimitrie Cantemir” Christian University] NICOLAE DRĂGUȘIN – Prep. Univ. Drd., Facultatea de Ştiinţe Politice Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti.
sus |
